Fiecare celulă a corpului omenesc poartă 46 de cromozomi, așezați în 23 de perechi. În fiecare pereche, un cromozom vine de la mamă și unul de la tată. Pe ei se află în jur de 20.000 de gene, rețetele după care se construiește și funcționează organismul.

La formarea celulelor reproducătoare, cromozomii fiecărui părinte se amestecă între ei ca niște cărți de joc și se împart pe jumătate. Numărul combinațiilor posibile e atât de mare încât, cu excepția gemenilor identici, 2 frați nu primesc niciodată același set. De aceea, unul are nasul bunicii, iar celălalt, bărbia unchiului.

Dominant și recesiv, lecția cu mazărea

Regulile de bază au fost descoperite pe la 1860 de Gregor Mendel, un călugăr din Moravia, care a încrucișat ani de zile plante de mazăre în grădina mănăstirii. A observat că unele trăsături le acoperă pe altele. Le-a numit dominante. Cele acoperite, recesive, nu dispar. Stau ascunse și pot ieși la iveală peste o generație, când se întâlnesc 2 copii ale aceleiași variante.

Așa se explică de ce 2 părinți cu părul închis pot avea un copil blond: fiecare purta, fără să se vadă, varianta pentru păr deschis.

Culoarea ochilor, mai complicată decât la școală

Manualele vechi dădeau culoarea ochilor drept exemplu simplu: căpruiul e dominant, albastrul, recesiv, deci 2 părinți cu ochi albaștri au numai copii cu ochi albaștri. Regula funcționează de cele mai multe ori, dar nu întotdeauna.

Astăzi se știe că la culoarea irisului contribuie cel puțin 16 gene, dintre care 2 au rolul principal. Ele hotărăsc câtă melanină, pigmentul brun, se depune în iris. Ochii albaștri nu conțin un pigment albastru. Au foarte puțină melanină, iar lumina se împrăștie în țesutul irisului, la fel ca pe cer. Fiindcă sunt implicate atâtea gene, 2 părinți cu ochi albaștri pot avea, rar, un copil cu ochi verzi sau căprui, fără ca asta să ridice vreun semn de întrebare.

Mulți bebeluși cu pielea deschisă se nasc cu ochi albaștri-cenușii. Culoarea definitivă se așază în primul an, uneori abia spre 3 ani, pe măsură ce melanina se adună.

Înălțimea, sute de gene și o farfurie

Aproximativ 80% din diferențele de înălțime dintre oameni se datorează eredității. Nu există însă o „genă a înălțimii”. Sunt câteva sute, fiecare cu un efect de câțiva milimetri. Restul ține de mediu: hrană, somn, boli din copilărie. În ultimul secol, în multe țări europene, media a crescut cu peste 10 centimetri, fără ca genele să se fi schimbat.

Pediatrii folosesc o formulă de orientare. Se adună înălțimile părinților, se adaugă 13 centimetri pentru un băiat sau se scad 13 pentru o fată, iar rezultatul se împarte la 2. Marja e largă, de 8-10 centimetri în plus sau în minus, așa că surprizele nu lipsesc.

Părul roșcat, creț sau rar

Părul roșu e una dintre puținele trăsături care se apropie de modelul simplu. Apare când copilul primește de la ambii părinți variante speciale ale unei anumite gene. Purtătorii cu o singură copie nu sunt roșcați, deși au adesea pistrui ori fire arămii în barbă. Așa se explică roșcatul apărut într-o familie de șateni, după 2-3 generații. În lume, doar 1-2% dintre oameni au părul roșu. Părul creț tinde să-l domine pe cel drept, dar rezultatul e adesea intermediar, ondulat. Chelia bărbaților e pusă, în vorba populară, pe seama bunicului din partea mamei. E adevărat doar pe jumătate. Una dintre genele importante se află pe cromozomul X, pe care băiatul îl primește de la mamă. Mai sunt însă zeci de alte gene, venite de la ambii părinți, așa că și tatăl contează.

Băiat sau fată

Perechea a 23-a de cromozomi hotărăște sexul. Femeile au 2 cromozomi X, bărbații, un X și un Y. Ovulul poartă întotdeauna un X. Spermatozoidul, fie X, fie Y. Dacă ovulul e fecundat de unul cu X, se naște o fată. Dacă e unul cu Y, un băiat.

Sexul copilului depinde, așadar, de celula tatălui și de întâmplare, în proporții aproape egale. Reproșurile făcute de-a lungul istoriei reginelor care „nu dădeau moștenitori” erau, biologic vorbind, adresate greșit.

Gemenii identici, bunicii și limitele genelor

Gemenii proveniți din același ovul au, practic, același ADN. Cu toate acestea, nu sunt copii la indigo. Au amprente diferite, formate în uter, și, odată cu vârsta, se deosebesc tot mai mult ca greutate, ca boli, ca fire.

Explicația stă în faptul că genele pot fi pornite și oprite. Alimentația, stresul, fumatul, mișcarea, bolile lasă pe ADN semne chimice care nu schimbă textul, dar hotărăsc ce pagini se citesc. Studiile pe gemeni au devenit, de aceea, instrumentul preferat pentru a afla cât dintr-o trăsătură ține de moștenire și cât, de viață. Pentru inteligență, estimările se învârt în jurul a jumătate, cu o parte ereditară care, surprinzător, crește odată cu vârsta.

În medie, un nepot are un sfert din gene de la fiecare bunic, dar împărțirea nu e exactă. Poate primi ceva mai mult de la unul și mai puțin de la altul. După câteva generații, unii strămoși nu mai lasă în noi nicio urmă genetică, deși numele lor apare în arborele familiei.

O bucățică specială de ADN, cea din mitocondrii, „centralele electrice” ale celulei, se transmite numai pe linie maternă, de la mamă la toți copiii ei. Cromozomul Y trece neschimbat de la tată la fiu.

Între 2 oameni luați la întâmplare, de oriunde din lume, ADN-ul e identic în proporție de 99,9%. Tot ce ne deosebește, de la culoarea pielii la forma urechilor, încape în acea zecime de procent, iar întrebarea „cu cine seamănă?”, pusă la fiecare leagăn, are de obicei un singur răspuns corect: cu amândoi și cu toți cei dinaintea lor, într-o combinație care nu a mai existat niciodată.